...cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat!

Convorbirea lui Iisus cu samarineanca, plină de nonconformism și  - din perspectiva societății - scandaloasă.

De ce de nonconformism? Pentru că Domnul, fără vreo introducere, în calitate de evreu - se adresează direct unei femei pe jumătate păgână cerându-i un serviciu ce implica atingere. Iisus nu a zis:  -  scoate-mi apă! ci a zis: -dă-mi să beau!  Adică o poruncă atât de neconformă cu legile împământenite ale relațiilor dintre evrei și samarineni încât femeia reacționează spontan exprimându-și surpriza: Cum adică, tu, un evreu vorbești cu mine o samarineancă dispretuită și vrei să te servesc?!  Iisus se folosește de reacția femeii în spre a o pregăti pentru primirea Evangheliei. Îi oferă in momentul în care se aștepta mai puțin soluția la întrebarea cea mai tainică ce îi frământa inima: Poate ea să se apropie de Dumnezeu? Este ea acceptabilă pentru El?

In decursul convorbirii Iisus îi arată nu numai ca Dumnezeu îi este mai aproape decât insăși sufletul ei ci, mai mult, că ea însăși poate deveni sursă de viață veșnică pentru alți căutători sinceri ai lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate veni la Dumnezeu atât timp cât trăiește călcând voia Lui.

Dar pentru aceasta este necesar să schimbe din temelii modul de viață. Pentru a provoca această schimbare Iisus incepe prin a pune în rânduială viața de familie  a samarinencii. Mai mult decât pentru a o face interesată de cuvântul Său - deși și pentru aceasta - dezvăluirea vieții ei trecute are scopul de a arăta că nimeni nu poate veni la Dumnezeu atât timp cât trăiește călcând voia Lui.

Familia este importantă în dezvoltarea duhovnicească a creștinului și de aceea se află în atenția specială a lui Hristos. Într-o familie adevărat creștină, toți membrii - adulți sau nu - iși află cele mai potrivite condiții pentru a se realiza deplin ca oameni. În caz contrar, adulții se imbolnăvesc spiritual căpătând patimi / vicii iar tinerii cresc strâmb, asimilând modele profund greșite pe care le consideră normalitate.

În familiile bolnave lipsește adevărata iubire și lipsește pacea. Membrii nu-și găsesc bucuria și odihna în întâlnirile cu ceilalți ci acestea devin prilejuri de suferință și de multă tulburare reciprocă. Afirmă că se iubesc, dar iubirea o înțeleg ca pe o supunere din partea celorlați in satisfacerea dorințelor egoiste. Și se simt neiubiți atunci când li se refuză satisfacerea egoismului. De fapt ceea ce trăiesc ei este expresia deplină a iubirii egoiste de sine care este exact opusul iubirii creștine. Trăind în asemenea condiții nimeni poate crește duhovnicește și nici ajunge la măsura cerută creștinului: să fie lumină în lume, model pentru ceilalți. 

De aceea Hristos începe prin a pune rânduială în viața de familie a femeii samarinence: - Cheamă pe bărbatul tău! - N-am bărbat! A izbucnit aproape involuntar mărturisirea samarinencei. - Adevăr ai spus, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat!

Probabil fusese căsătorită de cinci ori. Poate rămăsese văduvă și se recăsătorise apoi se despărțise și iar se căsătorise. Nu este important. Important este faptul că divorțurile repetate o adusese în starea de desfrânată. Incapacitatea sau poate renunțarea la lupta pentru familia ei o adusese din rău în mai rău, ea simțea lucrul acesta și se întreba daca nu cumva nici Dumnezeu nu o mai poate ierta.

Aceasta arată realitatea că viața de familie presupune și lupte și renunțări și sacrificii. În familie sunt situații plăcute dar apar și neplăcute. Creștinul însă știe că în orice situație s-ar afla celălalt, indiferent de cum se poartă acum, celălalt îl iubește și după ce trece valul incercării, această iubire se va manifesta. În căință, părere de rău, lupta cu sinele, în dorința și străduința de reparare a răului săvârșit. În rugăciune. De aceea dragostea toate le rabdă, pentru că toate le crede și, mai presus de aceasta, toate le nădăjduiește făcându-și temelie din ele, temelie de pe care nu cade niciodată.

Starea samarinencii era complicată. Iisus spune că avusese cinci bărbați dar cel cu care este acum nu îi este bărbat. Ce putem înțelege de aici? Fusese căsătorită de cinci ori dar acum trăia în concubinaj.

Se naște întrebarea: de ce primii cinci îi erau bărbați, ar al șaselea nu? Răspunsul poate să fie în diferența de fond pe care Dumnezeu o face între cele două feluri de conviețuire: cei căsătoriți își aparțin unul celuilalt pe când concubinii nu. Deși aparent duc același fel de viață, nici pentru Dumnezeu și nici pentru oameni concubinii nu sunt soți. Nu sunt însoțiți, nu au același drum în viață, nu sunt priviți ca o unitate, nu formează o familie.

Sunt de fapt doi asociați care sunt uniți temporar de interese comune, dar odată dispărute aceste interese, dispare și conviețuirea. Daca s-au născut și copii din acest mod de conviețuire, cu atât mai rău pentru ei. Au fost un produs nedorit și neintenționat al asocierii și acum nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea pentru ei. De multe ori femeia rămâne să îi îngrijească, alteori nu se simte deloc mamă și își abandonează copilul in grija bărbatului, care îi plasează bunicilor - în cazul fericit, dar pot ajunge si in grija străinilor sau chiar a străzii.

Aici este una din diferențele intre soți și concubini. Soții au același drum și scop în viață. Își doresc copiii pe care îi primesc ca dar al lui Dumnezeu și îi tratează ca atare, oferindu-le cea mai aleasă grijă. Nașterea lor nu este nicidecum un accident nedorit ci manifestarea providenței dumnezeiești care a hotărât timpul potrivit. În familie este dragoste și pacea pe care o aduce credința în Iisus Hristos.

Iată motivul pentru care o femeie care acceptă concubinajul de fapt este singură, nu are bărbat în înțelesul real al cuvântului, și in aceeași situație se află și concubinul. Ei sunt singuri într-o uniune temporară despre care știu că se va rupe la un moment dat. Nu merită să investească - spiritual, emoțional sau chiar financiar - într-o asemenea relație. Unii ajung să se căsătorească. E un lucru bun, dar timpul trăit fără de legea Evangheliei iși pune ampprenta asupra familiei lor și luptele sunt mai greu de purtat față de cei ce nu au în urma lor povara păcatului.

Din această situație nu există decât o singură ieșire: întâlnirea cu Hristos. El poate schimba totul. Așa cum a făcut dintr-o desfrânată un apostol prin care s-a mântuit toată cetatea, poate să curețe și să vindece urmele unei vieți de păcat. Dar este nevoie de intoarcere, de convertire, căutare a lui Iisus, de împlinire a Evangheliei.

Urmând Domnului, Biserica oferă tuturor ocazia de a deveni izvor de apă vie. Acum și aici suntem chemați să recunoaștem că suntem păcătoși, că suntem bolnavi sufletește și că singurul Doctor este Hristos care ne aduce în Casa de oaspeți care este Biserica Sa. Ceea ce stă între noi și fericirea veșnică este doar hotărârea de a trăi creștinește. Cât mai amânăm?