Rânduieli liturgice pe Biserica le săvârșește celor adormiți în Domnul

Conform învățăturii Sfintei Scripturi, moartea nu este decât despărțirea sufletului de trup, este momentul „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecleziastul 12,7). Mergând mai departe, Sfinții Părinți învață că „precum trupul, după ce s-a desăvârșit în pântece trebuie să-se nască, așa și sufletul, după ce și-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup”.[1]

În același ton,  ascetica ortodoxă face deosebire între moartea trupului și cea a sufletului. Dacă despre moartea trupului, Sf. Grigorie Palama spune că „Dumnezeu nu a făcut moartea (…) ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuia și pe cât era cu dreptate să o împiedice de la cei făcuți de El cu voie liberă”,[2] scriind despre moarte, Sf. Maxim Mărturisitorul o definește ca fiind „propriu-zis despărțirea de Dumnezeu. Iar boldul morții este păcatul pe care primindu-l Adam a fost izgonit și de la pomul vieții și din Rai și de la Dumnezeu. Acestei morți i-a urmat în chip necesar și moartea trupului.”[3] Moartea este urmare a păcatului în sensul despărțirii de Dumnezeu, al ruperii de aproapele, al pierderii legăturii cu adevăratul chip profund al omului. Din acest punct de vedere, moartea este „vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit” (I Corinteni 15, 26).[4]

Conștient de implacabilitatea morții, creștinul duce o luptă continua împotriva boldului ei – păcatul, susținut fiind in aceasta de tainele și rânduielile Bisericii. Dar, deși Biserica îl întâmpină pe încă de la venirea lui pe lume și îl însoțește până în ultimele lui clipe ale vieții pământești, nu se oprește la mormânt ci merge dincolo de pragul mormântului; „ea nu dă uitării pe cei duși din această lume, ci păstrează legătura, nevăzută dar strânsă, care trebuie să existe între cei vii și între cei morți, pomenind pe cei din  urmă, rugându-se și mijlocind pentru iertarea păcatelor, pentru odihna și fericirea sufletelor lor în lumea cealaltă.”[5]

Grija pentru cei adormiți este specifică tuturor popoarelor ortodoxe, cultul morților fiind foarte dezvoltat – îndeosebi la români – și constituind una din manifestările caracteristice și esențiale ale vieții religioase. Scopul principal al acestor slujbe este cel mântuitor. Prin toate aceste slujbe, Biserica mijlocește mântuirea celor pomeniți, cere în rugăciune „mila lui Dumnezeu, împărăția cerurilor și iertarea păcatelor lor”[6].

Dar nici cei vii nu sunt uitați. Prin aceste slujbe nu doar cei răposați sunt ajutați ci și celor vii li se aduce mângâiere, ușurându-le durerea, amintindu-le de nestatornicia lucrurilor pământești, astfel întărindu-le nădejdea și credința în nemurirea sufletului și în învierea morților.

Rânduielile în legătură cu moartea și înmormântarea.

Așa cum putem observa in în Panihida, astăzi in biserica noastră există un număr impresionant de slujbe dedicate creștinilor adormiți. Astfel, avem nu mai puțin de unsprezece slujbe pentru morți[7], dintre care cinci rânduieli pentru înmormântare a diferitelor categorii de creștini și șase alte slujbe pentru morți ocazionate de soroacele rânduite în biserică pentru pomenirea morților.

Foarte bogat acum, cultul morților nu așa a fost de la început. Dintre toate slujbele se pare că istoria liturgică a rânduielilor de înmormântare a început cel mai târziu. Primul manuscris liturgic care descrie rânduiala completă a slujbei Înmormântării se află la Mănăstirea Grottaferrata de la porțile Romei, care a fost fondată la începutul mileniului al 2-lea de Cuviosul Nil, împreună cu câțiva ucenici veniți din sudul Italiei. Codicele a fost datat de specialiști în secolul al X-lea și a fost redactat în Mănăstirea „Sfântul Ilie” din localitatea Carbone din sudul Italiei.[8]

Până în secolul al X-lea există foarte multe  documente care atestă grija pentru cei adormiți și trebuința pomenirii lor, dar puține informații privitoare la istoria textelor ale slujbei pentru cei adormiți. Relatările despre cei adormiți
menționate în scrierile patristice vizează doar abordarea teologică, dogmatică,
eclesiologică şi canonică.[9]

Asemenea referiri găsim în literatura patristică începând cu sfârșitul secolului I, cu Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, datată pe la anul 96, care face, de fapt, tranziția de la riturile și rugăciunile de înmormântare de tip iudaic către rânduielile și riturile creștine ale înmormântării. După aceea urmează o serie de alte documente. Găsim indicii despre înmormântare cum se săvârșea în vremea Sfântului Ierarh Ignatie al Antiohiei, apoi în secolul al III-lea, la Tertulian și Sfântul Ciprian al Cartaginei. În secolul al IV-lea, despre rugăciunile pentru cei morți vorbește și Arnobiu de Sicca. Tot în această perioadă putem găsi indicii despre rânduiala înmormântării în primele veacuri creș­tine și în diverse documente, cum ar fi: Didascalia celor 12 Apostoli - un document redactat în secolul al III-lea în spațiul antiohian; Canoanele lui Ipolit, o altă lucrare redactată în acest spațiu și datată undeva în secolul al V-lea. Însă avem și documente autentice care amintesc sau redau o anumită formă a slujbei Înmormântării din perioada de început a Bisericii noastre: Evhologhionul lui Serapion de Thmuis în secolul al IV-lea; Constituțiile Apostolice - o lucrare monumentală redactată către sfârșitul secolului al IV-lea în spațiul antiohian. Cea mai importantă dintre lucrări este Ierarhia Bisericească a Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, redactată în secolul al V-lea și care reprezintă primul document în care avem o descriere a slujbei Înmormântării, o rânduială care se aseamănă oarecum cu cea pe care o avem astăzi.

Începând cu secolul al IV-lea, mărturiile privind grija creștinilor pentru cei adormiți sunt numeroase. De asemenea, primul tratat în care se vorbește despre grija pe care noi trebuie să o avem pentru creștinii care trec la cele veșnice este datat la începutul secolului al V-lea, fiind atribuit Fericitului Augustin, având denumirea Grija pe care trebuie să o avem pentru cei care au trecut la cele veșnice.[10]

Primul manuscris liturgic grec care face mențiuni la rugăciuni liturgice
pentru adormiți este codexul Barberini Vaticanus Graecus 336 din sec VIII. În acest vechi Evhologhiu nu există nici o mențiune despre slujba înmormântării; se cuprind doar șapte rugăciuni pentru diferite categorii de adormiți. Totuși, codexul Barberini ne pune pe gânduri în legătură cu  existența slujbei înmormântării prin faptul că cuprinde în a cincea anexă „Ectenii pentru cel adormit (Διακονικὰ εἰς κοιμηθέντας)”. Existenta acestor „ectenii pentru cel adormit”, şi mai ales la anexa Evhologhiului, întărește deja consecventa opinie liturgică că în afara tuturor Sfintelor Taine care erau legate de Dumnezeiasca Euharistie, şi această slujbă funerară era încadrată în Sfânta Liturghie. Faptul că acest vechi manuscris din sec. VIII, care cuprinde aproape toate Sfintele Taine, dar nu cuprinde o slujbă de mângâiere pentru adormiți, atât de necesară pentru viața credincioșilor, este, probabil, din motivul că în timpurile mai vechi, cei adormiți erau prohodiți pe parcursul Sfintei Euharistii. Reminiscențe ale acestei legături dintre înmormântare şi Sfânta Euharistie se păstrează până astăzi în slujba înmormântării aflată în uz: Fericirile, Apostolul şi Evanghelia, Ecteniile şi Chinonicul.[11]

Destul de devreme însă slujba înmormântării se va desprinde de Liturghie, motivul principal fiind văzut de liturgiști in canonul 41 al Sinodului de la Cartagina (419 d.Hr.) care „menţionează că atunci când se făceau înmormântări se săvârșea neapărat și Sfânta Liturghie cu condiția ca preotul să fie ajunat: „Sfintele altarului [adică Liturghia – n. trad.] să nu se săvârșească decât numai de persoane care au ajunat, exceptându-se o singură zi în an, întru care se săvârșește Cina Domnului. Iar dacă, săvârșind-se cineva spre seară, fie dintre episcopi, fie dintre ceilalți, şi s-ar face pomenire pentru cei adormiți, aceasta să se îndeplinească numai cu rugăciuni, dacă cei ce ar trebui să slujească au prânzit.”[12] Ioannis Foundoulis, subliniază că slujba înmormântării s-a alcătuit pe baza slujbei Utreniei monahale. Tot el acceptă încă şi faptul
că într-o epocă primară nu exista slujbă de înmormântare, ci numai unele rugăciuni de înmormântare.[13]

In privința rânduielii se observă că slujba înmormântării s-a structurat mai întâi pe slujba Utreniei. Utrenia însă pare a fi „idioritmică”, adică o adevărată slujbă matinală de tip monahal, independentă de Utrenia zilnică, dar construită după exemplul ei. Psalmul care există la începutul slujbei înmormântării nu este un împrumut doar din slujba Panihidei, deoarece în afara acestui psalm, în vechile manuscrise avem şi cei 6 psalmi. Rânduiala Slujbei așa cum o avem astăzi o datorăm monahilor de la mânăstirea Studion din sec. VIII – XIII. Ei au prelucrat o rânduială mai veche, care nu a ajuns până la noi, adăugând însă noi cântări, specific fiind canonul cu nouă cântări.[14]         

            Trebuie remarcat că diferențierea Slujbei Înmormântării pentru diferite categorii de credincioși este o apariție relativ nouă și neacceptată în totalitate de Ortodoxie. In secolul al X-lea exista o singură rânduială pentru toți credincioșii, abia în sec. al XII apar diferite slujbe de înmormântare ( pentru arhierei, preoți, monahi, prunci) iar acestea se generalizează în sec. XV-XVI după apariția tiparului. Însă la baza tuturor acestor slujbe de înmormântare stă scheletul comun pe care l-a trasat tradiția manuscrisă a sec. X-XII. In sec. XIX, Biserica Constantinopului a hotărât prin Tipicul Patriarhal al Bisericii Mari a lui Hristos din Constantinopol săvârșirea comună a slujbei înmormântării pentru toți credincioșii, indiferent de clasă socială, funcție şi vârstă, aceasta fiind în vigoare și astăzi în Biserica Greciei.

            În Molitfelnicul Bisericii Ortodoxe Române, avem astăzi cinci rânduieli de înmormântare: Rânduiala înmormântării mirenilor, Rânduiala înmormântării pruncilor, Rânduiala înmormântării preoților și a diaconilor de mir, Rânduiala înmormântării călugărilor, Rânduiala înmormântării în ziua de Paști și în Săptămâna Luminată. Toate acestea au același trunchi comun, asemănător Utreniei, diferențele fiind făcute de conținutul cântărilor canonului și a rugăciunilor și de numărul pericopelor evanghelice și a rugăciunilor. Se remarcă Rânduiala înmormântării preoților și a diaconilor de mir, care se deosebește de celelalte rânduieli printr-o mai mare bogăție in cântări și pericope biblice, prin prezența completă a imnelor specifice Utreniei. Prin contrast, Rânduiala înmormântării călugărilor este mult mai sobră, fiind foarte asemănătoare cu Rânduiala înmormântării mirenilor. Legat de înmormântarea arhiereilor, indicațiile din Panihidă, privesc doar modul în care trebuie pregătit trupul pentru înmormântare, rânduiala fiind cea pentru călugări.[15]

Alte slujbe pentru morți în uz în Biserica noastră sunt în număr de șase astfel: Rânduiala Parastasului – se face peste tot anul, o dată în săptămână, vineri seara după otpustul Vecerniei sau sâmbătă dimineața după Utrenie. Această rânduială se face neschimbată la 40 de zile, la 3 luni, la 6 luni, la 9 luni și in fiecare an până la a șaptelea an (sau de cîte ori va cere familia răposatului)[16].

Rânduiala binecuvântării crucii ce se așază la mormânt;

Rugăciunea care se citește de către preot la împărțirea hainelor și a altor lucruri pentru cei adormiți în Domnul;

Litia mică pentru morți – se face peste tot anul în zilele obișnuite, după otpustul Vecerniei sau dimineața după Utrenie.

 Rânduiala ce se săvârșește pentru pomenirea morților la 3 zile, la 9 zile, și la 3 săptămâni de la ziua morții;

Rânduiala ridicării Panaghiei pentru răposați – când se împlinesc 40 de zile de la ziua  morții se ridică Panaghia. Însă mai înainte de ridicarea Panaghiei „se poartă prescurile”; aceasta se face astfel: familia celui răposat duce la biserică 7 prescuri cu câte 5 capete, însoțite de vinul trebuitor pentru slujirea a 7 Sfinte Liturghii la rând; iar după ce „au ieșit prescurile” se împlinesc numai bine și cele 40 de zile pentru ridicarea Panaghiei.[17]

Concluzii

Cunoașterea istoriei liturgice a rugăciunilor pentru cei adormiți este o necesitate pentru toți slujitorii bisericii, pentru a ne putea elibera de mulțimea de „tradiții băbești” care contaminează astăzi rânduiala înmormântării. Este important să înțelegem rostul slujbei în concordanță cu edificiul dogmatic al Bisericii, pentru a nu ne situa din necunoaștere în afara ei.

Slujba înmormântării niciodată n-a fost percepută de Biserică ca o slujbă de iertare sau dezlegare a păcatelor celui adormit. Vechile Molitfelnice nu aveau nici o rugăciune de dezlegare, iar singurul text în care se cerea iertarea păcatelor celor adormiți (din șirul celor 7 rugăciuni din Codexul Barberini 336 gr.) este doar rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…”. În restul se cerea doar „odihnă” şi „sălășluirea cu sfinții” „în sânul lui Avraam” şi „în locașurile drepților”. Toate acestea ne duc mai degrabă cu gândul la o slujbă de canonizare a celui adormit, dublată de o cateheză despre moarte adresată celor încă vii, și nu despre încercarea de a face în locul mortului ceea ce el n-a reușit sau poate nici n-a vrut să facă în timpul vieții. Nimeni nu poate fi trimis cu forța în rai, iar „după moarte pocăință nu există”. Mai mult decât atât, Biserica pomenește şi înmormântează doar pe „cei ce au adormit în nădejdea învierii şi a vieții veșnice”[18], iar, din păcate, nu toți cei botezați cred și se pregătesc pentru înviere.