Pr. Lazăr Dumitru-Florin
Suferinţa brăzdează adânc sufletul ca un plug. Suferinţa răvăşeşte sufletul, inima. Trezind credința in sufletul omului, egoismul, mândria si iubirea de sine se pierd. Felul in care reacţionăm la suferinţă este etalonul care arată calitatea credinței. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! Tot drumul suferinţei va fi in zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm.
“În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi ,Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,13)
În esenţă, această viaţă este un pod pe care treci pe malul celălalt, acolo unde te aşteaptă Dumnezeu, ca să-l vezi “faţă către faţă”, (I Corinteni 13,12).Un mijloc pentru a-l trece este asceza multă, înfrânarea, robirea trupului (1 Cor. 9,27), care adeseori, îmbolnăvesc organismul si îl fac mai puţin rezistent la condiţiile vieţii.
Un al doilea mijloc sunt bolile peste care dăm în calea noastră si de care suferim. Ele pot fi o binecuvântare, adică provenite de la Dumnezeu, dar pot fi şi urmarea greşelilor si a neatenţiilor noastre.
Strădania de a depăşi si de a birui durerea, stricăciunea si moartea sunt însă pentru noi cele mai mari şi mai tragice experienţe pe care le avem. Tot ceea ce trăim aici, toate cele de care ne bucurăm, tot ceea ce gustăm, până si cele mai duhovniceşti desfătări şi trăiri ale noastre vor pieri acolo sus. Un singur lucru nu va inceta: iubirea pentru Dumnezeu (1 Cor. 13,8).
Noi, oamenii de astăzi, suntem deprinşi şi dorim în toată vremea tihnă, uşurinţă, confort, satisfacţie, odihna, dar niciuna dintre acestea nu sunt căi către mântuire. Una din căile scurte de mântuire este suferinţa. Nu există niciun om in această lume care să nu fi suferit, care nu va suferi,care nu va trai un fel de suferinţă trupească ori sufletească. Experiența ascetică a Ortodoxiei aduce mărturie despre valoarea mai presus de intelegere a suferintei in efortul creștinului de curățire de patimi, exprimată sintetic de un monah atonit: “Oricât te-ai ruga, nu te foloseşti de rugăciune, cât de foloseşti de suferinţă.” Când vine durerea, nu ne întreabă deloc, nu cere voie nimănui ca să-şi facă simţită prezenţa şi niciodată nu va întreba: “Vrei să te doară puţin mai sus, doreşti să te doară puţin mai adânc? Vrei să simţi mai puţin durerea? Nu ne va spune niciodată nimic. Durerea vine şi produce suferinţă fără să ia seama de noi. Când îţi faci însă rugăciunea sau împlineşti altă virtute, o faci cât vrei şi până unde vrei.
Suferinţa brăzdează adânc sufletul ca un plug. Zadarnic te tânguieşti, plangi sau orice altceva, durerea nu te va intreba nimic. Suferi fără limite, dar aici este taina: dacă nu te tânguieşti atunci când te afli în dureri, dacă nu te vaiţi, dacă rabzi cât poţi şi spui: „Dumnezeul meu, fii binecuvântat!”, va fi foarte bine pentru sufletul tău.
Suferinţa răvăşeşte sufletul, inima. Egoismul, mândria si iubirea de sine se pierd, dispar toate aceste stări păcătoase, pentru că toate sunt inlăuntrul nostru ca o fortăreaţă, ca o întăritură,care nu poate fi distrusă uşor. Harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, fără primejdia de a cădea în mândrie, le simtim abia după ce trece suferinţa.
Problema nu este, aşadar ca suferim, ci este in felul in care reacţionăm la suferinţă. Cât de minunat ar fi să nu lăsăm să se irosească suferinţa! Tot drumul suferinţei va fi in zadar dacă nu valorificăm pozitiv această pătimire, dacă n-o exploatăm.
Boala este unul din darurile cele mai frumoase, mai puternice si mai serioase făcute de Dumnezeu omului, este un semn care indică interesul si aplecarea lui Dumnezeu asupra noastră. Boala, mai ales cea care duce la moarte, este unul din darurile speciale ale lui Dumnezeu pentru omul căzut, ca povăţuit prin mijlocirea ei, să poată să se înalţe şi să se întoarcă la vechea lui stare în care l-a făcut Dumnezeu. Cine nu are parte de boli este, de obicei, neîncercat pentru Împărăţia cerurilor şi imatur pentru viaţa aceasta. Seamănă cu corabia care înca nu a fost dată la apă şi nu ştim dacă va rezista la valuri.
Boala, dincolo de faptul că este un dar al lui Dumnezeu, este şi o binecuvântare, pentru că ne dă drepturi înaintea lui Dumnezeu şi ne face în mod deosebit iubiţi prin faptul că participăm, mai cu seamă fără de voie, la patimile Domnului.
Toate cele mari se fac fără osteneală (Sf. Isac Sirul) sunt darurile lui Dumnezeu, se dau pe neaşteptate eroilor iubirii si ai răbdării. Viaţa nu este o înaintare oarbă care sfârşeşte în moarte, ci un drum cu multe cruci si deznădejdi care sfârşesc in Înviere.
Bibliografie:
1. Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina suferinţei , Editura Bizantină, 2007.
2. Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Asteptarea lui Dumnezeu – Despre boala, suferinta si moarte, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2019.
3. Arhim. Vasilios Gondikakis, Imparatul slavei, Editura Bizantina, 2018.
